RSS

NU vom permite ca tinerii români să fie trimiși să moară pe fronturile acestui război! (nom)


Salvati tinerii romani de la moartea pe fronturi straine!

CE-I CU NOI? – un blog educativ despre comportamentul uman

protest cernauti impotriva anti incorporarea tinerilor romani la razboi ucraina SUA UE RUSIA Oculta mondiala noua ordine mondiala nu vrem razboi romania neutra 2Omul distrus mental de Școală, Mass Media și poluarea chimică din alimentele-otravă vândute legal în supermarket nu poate pricepe ce se întâmplă în jurul lui. Românul „zombie” va reacționa în fața ideii de război cu cretinități de genul ”n-are cum frate să fie război” / ”las’ că noi n-o să fim implicați în război”, sau, dacă războiul ajunge să ne implice și pe noi, va zice ”să luptăm să-i spargem pe nenorociții ăia de ruși” (pentru că așa l-a programat mass media românească – deținută și controlată  de occidentul manipulator).

Războiul SUA + UE + NATO + Ucraina +….   vs   Rusia se apropie din ce în ce mai mult de România. Recomand citirea articolului de față pentru a înțelege care trebuie să fie reacția poporului român în momentul în care vor veni să ia cu forța tinerii români și să-i trimită pe front să moară.

Cuprinsul articolului:

– Puțină…

Vezi articolul original 3.256 de cuvinte mai mult

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 13, 2015 în Uncategorized

 

Tu eşti primăvara mea


“- Ce vreme urâtă e afară. Îmi lipseşte soarele. Ai grijă de tine, soare!”. Cu un astfel de mesaj începe primăvara. Primăvara mea. O primăvară în care inima mi-a înflorit. Pentru că-ţi înfloreşte inima când sămânţa e iubirea. Iar de udat, a fost udată cu lacrimi de dor şi de fericire. Pentru că în iubire nu există numai lacrimi de fericire. E mincinos cel care spune asta.
Primăvara mea începe în momentul în care văd zâmbetul tău, cel sincer şi curat.
Primăvara mea e de fiecare dată când vorbesc cu tine. Atunci, în mod inexplicabil, înfloreşte pe faţa mea un zâmbet diferit, unic. Un zâmbet care ţi-e destinat doar ţie. Şi dacă eu sunt soarele tău, îmi doresc ca tu să fii floarea soarelui, pentru că ea caută mereu soarele. Nu poate trăi fără el. Planta are nevoie să acumuleze cât mai multă căldură, aşa că se roteşte după soare.
Primăvara e atunci când învăţăm amândoi să lăsăm unul de la altul, conştienţi fiind că mai important e ce se întâmplă între noi, decât în jurul nostru.
Primăvara e atunci când îţi spun că eşti un “enervant”, iar tu îmi spui că “sunt enervantul tău, suportă-mă!”.
Primăvara e când vorbim de viitor, şi amândoi ne includem în el, pentru că un viitor fără noi doi în el, nu putem percepe.
Primăvara e când îţi spun că mi-e frică, iar tu îmi spui că trecem ÎMPREUNĂ şi prin asta.
Primăvară e ori de câte ori îmi iei sufletul în braţe şi-l lipeşti de al tău!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 17, 2014 în iubire

 

Cândva vei înţelege..


Poate că acum nu realizezi. Te-ai obişnuit cu ideea că aşa a fost să fie. Că în viaţă se poate să trăieşti şi fără emoţiile provocate de persoana pe care o iubeşti. E adevărat, poţi să trăieşti. Ca un om mort.

Cândva vei înţelege că nu te poţi bucura pe deplin de un premiu, când alături de tine nu e persoana care te-a susţinut şi încurajat.

Vei înţelege că toate minciunile pe care ţi le-ai spus ca să poţi merge mai departe, te vor trage cândva în jos, şi adevărul te va izbi în faţă.

Cândva vei înţelege că nu toată lumea îşi găseşte sufletul pereche, şi că tu ai fost un binecuvântat.

Vei înţelege ceea ce ai refuzat să înţelegi, închizând ochii. Şi cândva îi vei deschide şi vei vedea realitatea.

Vei înţelege că iubirea care ţi-a fost oferită a venit din Dumnezeu.

Vei înţelege că ai frânt o inimă, poate din dorinţa de a o proteja. Dar nu protejezi pe cineva lovind…

Vei înţelege că duşman nu ţi-a fost persoana care te-a iubit. Ci tu ţi-ai fost cel mai mare duşman.

Vei înţelege că în viaţă, pentru lucrurile extraordinare, mereu trebuie să rişti.

Cândva vei înţelege că ţie ţi-a oferit mai mult decât la oricine altcineva.

Vei înţelege că viaţa nu are gust şi că, seara, înainte să adormi, inima o să ofteze.

Vei înţelege toate acestea când îţi vei simţi inima goală, cum strigă după acel ceva. Vei înţelege aceste lucruri când vei realiza că sentimentul de iritabilitate pe care-l simţi e din cauză că ţi-e dor.

Poate că vei înţelege la timp, poate că vei înţelege prea târziu…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 11, 2014 în viata

 

Deocamdată, asta e tot ce ai. Pe “trebuie”.


În timp ce stai pe genunchi, câteodată ai vrea să ridici şi să fluturi steagul alb. “Hai să facem pace” ai zice. Dar cui? Vieţii? Lui Dumnezeu? Celor cărora te-au rănit? Gândurilor tale? Ţie? Cui să fluturi acel steag, când nici tu nu ştii prea multe, doar că furtuna din tine răscoleşte tot? Vieţii nu poţi să-i spui că renunţi, pentru că ar însemna să păcătuieşti. Trebuie să stai să lupţi. Lui Dumnezeu nu poţi, pentru că îl iubeşti mult şi ştii că El nu ţi-ar face rău intenţionat. Celor cărora te-au rănit? Nu sunt în jurul tău, oricum… Ţie? Dar, dacă ţi-ai flutura ţie steagul alb, ar însemna să afirmi că iar ai greşit. Şi nu eşti pregătit să mai ai o astfel de rană puternică.

Şi-atunci cui? Cui să îi strigi că încetul cu încetul, te scufunzi? Că uneori rămâi fără aer? Ironic este că cei din jurul tău par să-şi revină repede. Ea pare să meargă mai departe. El să îşi pună noi fotografii, fericit. Şi-atunci… dacă toţi merg înainte, tu de ce simţi că nu poţi? De ce mereu trebuie ca tu să fii diferit? Să diseci fiecare sentiment, să culegi fiecare lacrimă?

“Oamenii ca tine au parte de un viitor măreţ” îţi spun cei din jurul tău. Ei văd în tine ceea ce tu uneori nu mai poţi să vezi. Ei văd dincolo de tine. Ei nu văd greul, muntele pe care trebuie să-l urci ca să atingi acel ceva măreţ. Nu văd nici steagul alb, ascuns la spate, pregătit să fie ridicat.

Ciudat, cum oamenii pot să trăiască cu tine şi să nu vadă furtuna din tine. “Tu ai un destin aparte” ţi-a spus un profet. Atunci te-ai bucurat, dar acum ai alerga după el, şi-ai spune că nu vrei. Nu vrei să ai aşa ceva, pentru că doare. Vrei, măcar pentru un moment, să fii normal. Dar, oricum, câteodată nu mai contează ce vrei, ci ce trebuie…

Şi te ţii de acel “trebuie” ca de cârligul tău de salvare. Trebuie să mergi mai departe, trebuie să uiţi, trebuie să continui să lupţi, trebuie să fii tare. Deocamdată, asta e tot ce ai. Pe “trebuie”.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe august 1, 2014 în viata

 

Vorbim aceeaşi limbă?


Aseară mi-am petrecut câteva minute vorbind cu necunoscuţi, unii mai drăguţi unii mai puţin drăguţi, dar cel care mi-a atras atenţia cu adevărat a fost cel care m-a întrebat de ce nu mai scriu. Mulţumesc că m-ai făcut să ma simt apreciată şi mulţumesc că mi-ai readus inspiraţia.

Am promis că voi scrie. Aici, pentru tine.

 

Pe măsură ce trec anii, simt că nu mă potrivesc nicicum aici, acum. Puţine, tare puţine suflete întâlnesc pe drumul meu, cu care să vorbesc aceeaşi limbă. În rest… nu e decât o încercare timidă de a mă integra într-o lume de care simt că nu aparţin. Câteodată reuşesc să înăbuş acest sentiment al neapartenenţei, şi să merg înainte. Dar sunt zile, clipe în care atât de tare mă izbeşte sentimentul de solitudine şi de lipsa integrării într-o mare de oameni, încât aş vrea să ies din mine şi să plec acolo unde m-aş simţi acasă. Nu spun că nu sunt fericită sau că nu mă bucur de momentele petrecute acum, ci spun că le simt de parcă sunt de împrumut, sau doar un preview a ceea ce urmează.

Aşadar, iertaţi-mă, suflete, că uneori mă simt incomod printre voi sau că mi se umplu ochii de lacrimi. E pentru că acest sentiment de neintegrare vine şi mă acaparează, făcându-mă să privesc doar spre Cer. Iar când privesc din nou în jos, mă înfior. Mă înfior de contrastul ce-mi izbeşte ochii. Sus văd iubire, iar jos văd ură. Sus văd dărnicie, iar jos zgârcenie. Sus privesc frumosul, jos sunt înconjurată de urât. Sus văd iertare, iar jos acuzare.

Poate că de asta, când întâlnesc câte un suflet care vorbeşte aceeaşi limbă cu al meu, îl îmbrăţişez strâns de tot şi l-aş închide în inima mea. Pentru că simt rar această conexiune cu un alt suflet. Pentru că, celelalte suflete, când vorbesc, se uită la mine şi nu înţeleg. Nu înţeleg frământările mele, şi nici nu pot pătrunde adânc în esenţa lor.

Sunt într-o lume mare, populată aproape peste capacitate. Şi din aceste milioane de suflete, doar câteva le-am simţit aproape. De asta, poate, că atunci când pierd legătura cu ele, sau fiecare merge mai departe pe drumul lui, simt că mi se face frig. Cum să nu mi se facă frig în acest gol?

Poate că tot ceea ce am scris mai sus nu înţelege nimeni. Poate că vi se pare doar un text încărcat de cuvinte fără noimă, după care ridicaţi din umeri şi vă vedeţi mai departe de drum. Dar trăiesc cu speranţa că cineva vorbeşte aceeaşi limbă ca mine, şi aude şi ceea ce nu spun.

Mi-e dor să vorbesc cu cineva care înţelege. Până atunci, mă voi chinui ca în neintegrarea mea, să găsesc puncte comune…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe iulie 15, 2014 în viata

 

Regrete întinse pe o foaie albă


Iartă-mă pentru tot!

Iartă-mă pentru clipele când ţi-am zis “Pleacă! Vreau să fiu singură să mă gândesc ce am de făcut.”
Iartă-mă pentru când ţi-am făcut semn să mă laşi să vorbesc la telefon.Iartă-mă pentru că mi-ai purtat de grijă atâţia ani şi pentru că mă întrebai înainte să plec “Ţi-ai luat abonamentul? Mâncarea? Ai bani?”, pentru că îmi dădeai umbrela ta şi pentru că mă aşteptai cu mâncarea caldă chiar dacă uneori te sunam să îţi spun că nu o să ajung acasă.
Iartă-mă pentru când nu te-am lăsat să-mi povesteşti tot ca să-ţi spun eu ce mi s-a mai întâmplat azi.Iartă-mă pentru câte mi-ai zis să fac şi am uitat pentru că eram prea pierdută în gândurile mele.Iartă-mă pentru fiecare faţă tristă pe care o vezi după fiecare frângere de inimă.Iartă-mă pentru când am clacat şi am început să plâng şi să te strâng în braţe căutând alinare şi ai rămas uimită de purtarea mea.
Iartă-mă pentru când ţi-am spus că nu văd,nu cred,nu simt că mă iubeşti pentru când am vrut să fug departe,departe de tot şi pentru fiecare dată când am ţipat la tine.Iartă-mă pentru neîncredere şi nesiguranţă,pentru teamă,pentru reproşuri şi vorbe acide,pentru pase proaste ce durau câteva luni,pentru indiferenţa şi pentru uitatul în gol când vorbeai cu mine.
Iartă-mă pentru când te-am minţit să-ţi fie mai bine (credeam eu).Iartă-mă pentru gândurile ascunse şi pentru când am decis că nu mai vreau să mă cunoşti 100%.Iartă-mă pentru că vreau să plec departe de tot şi o să plec.Iartă-mă pentru tot ce ţi-am zis şi făcut şi o să-ţi mai fac.Iartă-mă pentru că mă gândesc la fericirea mea şi la ce-mi face plăcere să fac.Iartă-mă pentru că mă schimb pe zii ce trece şi uneori nu mai apuci să mă asculţi cât să mă recunoşti sub o nouă faţă fericită falsă.Iartă-mă pentru că nu sunt mereu bună şi pentru că nu ştiu cum să te sprijin de fiecare dată când tu şi tata păreţi doi străini care se ceartă atât de des din cauza mea.Iartă-mă pentru că eram tristă pentru ale mele când aveai nevoie să vii acasă la un om vesel care să-ţi însenineze ziua.Iartă-mă pentru că nu sunt fiica perfectă şi pentru că o să te dezamăgesc rău de tot într-o zi.Încă nu ştiu cu ce dar o să o fac.Mă tem.Într-o zi nici eu nu o să mă mai recunosc şi o să plec undeva departe să mă caut.Nu mă potrivesc nicăieri,gândesc mult prea mult.Nu pot doar să trăiesc momentul,trebuie să-l disec,să-l analizez,să mă gândesc la ziua de mâine şi cea de ieri uitând ce să fac astăzi.Iartă-mă pentru că nu încerc mai des să fiu mai bună.Iartă-mă pentru că citeam, ieşeam in oraş sau eram mereu cu el în timpul meu liber când tu ai fi vrut să vorbim mai mult despre aceleaşi vechi probleme sau vise.Iartă-mă pentru că îmi pierd minţile după vreun băiat şi nu te mai aud când îmi vorbeşti şi pentru că citeam şi nu te băgam în seamă când îmi spuneai ce mai avem de făcut.Te aud,vorbeşte înainte!
Iartă-mă pentru că nu sunt de acord cu tine mereu şi pentru când mă enervam,ziceam ceva sarcastic,explodam pe interior să nu te rănesc şi mai tare,trânteam uşa şi plecam.Iartă-mă pentru că exist şi îţi complic existenţa,pentru că munceşti pentru mine şi pentru câte ai făcut pentru mine,să-mi fie bine şi nu am apreciat.Iartă-mă pentru că te urăsc fals când ne certăm şi pentru momentele jenante când ne evitam prin casă,de fapt când nu ştiam cum să ne împăcăm.

Şi tu,iartă-mă pentru tot ce ţi-am zis şi câte o să-ţi mai zic.Azi cineva mi-a zis că faţa mea e de fată inocentă.Am zâmbit.Pentru unii înger,doar eu ştiu cum e să fii demon. Pot fii şi demon.Oameni suntem.Nascuţi suntem să fim duali: când buni,când răi.

Pentru alt “tu” : Iartă-mă pentru toate şansele pe care le-am irosit,pentru tot timpul pierdut,pentru fiecare sentiment pe care ţi l-am ars.Iartă-mă pentru că te-am iubit şi sufeream când ne certam,pentru fiecare lacrimă şi fiecare gheară care îmi ţinea respiraţia şi credeam că o să mor fără tine.Iartă-mă pentru că mi-a trecut.
Iartă-mă pentru că te-am făcut să mă iubeşti ca mai apoi să te resping şi să te îndepărtez de mine.
Prezentul e relativ.Trecutul nu mai există pentru mine!
Iartă-mă pentru fiecare clipă de tăcere şi pentru fiecare “nu ştiu ce să-ţi mai zic“.Iartă-mă pentru că nu ştiu să te ţin lângă mine şi nu te pot convinge de sentimentele mele.

Iartă-mă pentru că te iubesc!

Iartă-mă pentru tot ce am facut şi ce o să fac şi iubeşte-mă aşa cum sunt,aşa cum o fac şi alţi oameni din viaţa mea.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 13, 2014 în iubire, viata

 

Notă pentru sine


NU te mai împrumuta fără garanție. Dacă tot vrei să te dai, dă-te cu totul! Dar nu mai împrăștia părți din tine, ca mai apoi să nu știi de unde să le culegi.
NU căuta să demonstrezi nimănui nimic, pentru că așa, nu faci altceva decât să-ți transformi viața într-un spectacol la care se poate participa fără bilet. Dacă insiști să fii pe scenă, fii pentru tine, nu pentru a juca rolul altora!
NU uita ce e cu adevărat important în viață. Lucrurile vin și pleacă, dar sentimentele din interiorul tău rămân.
NU lăsa curentul societății să te transforme într-un tipar comun. Caută în tine: acolo vei găsi TOT ce trebuie să fii și să știi!
NU ridica ziduri în jurul tău, peste care să nu poată trece nimeni. Iubește, iubește, iubește până când ești convins că ai iubit la capacitate maximă.
NU rupe relații doar din cauza unei greșeli. Ține cont de lucrurile pozitive, iartă și caută să oferi ce e mai bun din tine.
NU căuta scuze pentru ce nu a funcționat, ci caută soluții. Vrei să găsești un vinovat, sau o rezolvare?
NU îți ocupa timpul cu lucruri supeficiale. Ține cont că fiecare secundă este ireversibilă.
NU muri înainte să ți se oprească inima. Trăiește astfel încât să răspândești viață în jurul tău!

Cel mai important: NU lăsa pe nimeni să îți fure zâmbetul și dorința de a merge înainte!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 12, 2014 în viata

 

Momente de neuitat.


Nu regret nimic , nu mi-e ruşine cu lucrurile pe care le-am făcut până acum. Ba din contră , îmi e ruşine de lucrurile pe care aş fi putut să le fac şi nu le-am făcut , de laşă , de proastă , de orgolioasă. Dar nu mai contează. Nu regret că am vărsat atâtea lacrimi pentru oameni ieftini , atâtea nopţi nedormite , atât de mult stres şi atât de multe probleme. Nu regret că am fost păcălită în ultimul hal, dar regret că am lăsat viaţa să treacă pe lângă mine. Nu regret că am făcut lucruri nebuneşti şi încă le fac, dar regret că am dezamăgit persoane dragi mie. Nu regret că visez cu ochii deschişi.  Nu regret perioada în care nu mai suportam pe nimeni în preajma mea. Nu regret că a fost un timp în care m-am izolat total de lume . Nu regret că am făcut mulţi oameni să sufere. Nu regret nici că am suferit şi eu după mulţi. Nu regret că plâng de fiecare dată când văd sau aud ceva despre îndrăgostiţi. Nu regret că spun minciuni ca să-mi fac mie bine. Nu regret că sunt materialistă , nici măcar nu mi-e ruşine să recunosc. Nu regret că mă consum din orice prostie. Nu regret că m-am născut. Nu regret că trăiesc fiecare clipă la maxim acum. Nu regret că sunt născută primăvara. Nu regret momentele în care ascultam pe toată lumea şi nu mai aveam timp de mine. Nu regret că am fost aşa naivă. Nu regret că m-am maturizat înainte de timp. Nu regret că sunt pesimistă . Nu regret că am avut şi încă am vise imposibile. Nu regret că îmi place adrenalina. Nu regret nici o prostie , aberaţie , fantezie. Nu regret că zilele de vară mi le petrec la calculator iar nopţile afară. Nu regret că sunt aşa nesuferită uneori. Nu regret iluziile pe care le-am avut.
Nu regret ce a fost. Nu regret !
Au fost momente care au dat culoare vieţii mele. Bune, rele, cum au fost, au fost. S-au întâmplat. Şi nu regret, deşi am momente în care mă îndoiesc de asta.
Sunt momente pe care nu le voi uita niciodată . . .

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 10, 2014 în viata

 

Mulţumesc mamă!


1517682_742073619137935_416694975_nÎţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine, pentru toate lucrurile pe care mi le-ai insuflat, pentru felul în care m-ai crescut.Nici o clipă nu ţi-a fost uşor,dar tu ai continuat şi nu te-ai lăsat învinsă de nimeni şi de nimic. M-ai iubit şi mă vei iubi mereu necondiţionat, iar pentru aceste lucruri nu există mod de a-ţi mulţumi.
Am făcut greşeli enorme faţă de tine, greşeli pe care eu nu mi le pot ierta. Dar tu ai făcut-o. Şi te-ai comportat apoi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am realizat târziu cât de mult am greşit şi faptele erau deja consumate. Tu nu ai avut nici o vină în faptul că eu am făcut ceva ce nu era tocmai bine pentru că nu a fost ceea ce m-ai invaţat. Ai avut încredere în mine, deşi ţi-am dat “n” motive să nu mai ai.
M-ai învăţat să lupt pentru ceea ce îmi doresc. Uneori am luptat mult prea mult. Alteori prea puţin. Ai încercat să mă fereşti de tot ceea ce e urat. Dar dacă nu m-aş fi lovit eu, nu aş fi înţeles niciodată intenţia ta.
Două lucruri regret : că nu m-am comportat cu tine aşa cum ai fi meritat şi că nu am venit înspre tine atunci când îmi venea să mă “urc pe pereţi”. Cel puţin în ultimii 2 ani şi jumătate. Dar nu regret nici măcar una din faptele mele, în ceea ce mă priveşte. Am cazut şi m-am ridicat. Am iubit, am suferit şi am trecut singură prin destule experienţe. Am pus punct. Cu greu, e drept, dar am pus. Şi nu îmi este ruşine de absolut nimic. Totul m-a făcut să fiu  din ce în ce mai puternică, mai ambiţioasă, mai dură şi “am crescut”. Acum pot înfrunta oricând lumea pentru că am cunoscut anumite parţi ale ei înainte de a fi normal şi am trait înainte ceea ce ar fi trebuit să trăiesc peste câţiva ani, dar aceea a fost perioada în care am simţit că trăiesc!
Nimeni nu m-ar fi putut iubi, educa şi creşte mai bine şi mai frumos decât ai făcut-o tu! De asta poţi fi convinsă!Ştii bine că în ochii mei eşti perfectă.ţi-am repetat şi îţi voi repeta mereu!
Îţi mulţumesc pentru că mi-ai rămas în continuare cea mai bună prietenă şi ai luptat să rămâi lângă mine atunci când eu încercam să te dau la o parte!
Sunt mândră că eşti mama mea şi te iubesc !
La mulţi ani,mamă!
 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 8, 2014 în Uncategorized

 

Să pretinzi că nu simti decât să admiţi că te ucide


tumblr_me9n5g1lp31qeyj8co1_500Am momente când îmi vine să urlu , să ţip , să plâng, să fac pe isterica . De ce ? E o intrebare bună. Dacă aş şti ar fi perfect dar nu ştiu , poate că mă simt singură, abandonată, poate că simt că nimeni nu ma iubeşte şi că nimeni  nu are nevoie de mine . Am prieteni mulţi care, cred eu că ţin la mine măcar puţin . Dar am sufletul gol . Lipseşte ceva ! Lipseşte el .

Azi vine spunandu-mi vorbe dulci , vorbe care mă fac să mă simt specială , care mă fac să mă simt importantă , iubită , care mă fac să cred ca-i pasă , că mă iubeşte , că ţine la mine , vorbe care imi dau de înteles că nu vrea sa ma mai parasească vreodată, dar totuşi o face, pleacă . Şi iar mă simt singură si pustie, simt cum imi explodează tamplele , cum mi se rupe inima, iar şi iar şi iar .. simt cum mă duc de rapa din nou .
Şi povestea se repetă.El vine si pleacă . Ar trebuii să-l uit . Să iau atitudine . Să îl las să plece si sa-i spun să nu se mai întoarcă vreodată pentru că mă răneşte .. dar mă gândesc … că nu pot trăi fără el. Nu-mi pot imagina o viaţă fără el , fără mâgaielile lui , fără sărutarile lui . Mă gândesc şi imi dau seama că nu mai exista cineva ca el , cineva care să aibă comportamentul lui , cineva care să-mi zică vorbe dulci , cineva care să mă facă să mă simt frumoasă, cineva care să mă iubească aşa cum a facut-o el … poate , şi chiar dacă el nu m-a iubit eu l-am iubit , si pot să o spun că l-am iubit din toată inima mea  , ruptă în mi şi mi de bucaţele care mai apoi erau lipite.

Dar, uneori este mai bine să pretinzi că nu simti decât să admiţi că te ucide.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 4, 2014 în viata